Creştinul în faţa Bolii, Suferinţei şi Morţii 64803

În neputința și suferința trupului, omu­lui i se fac simțite și vădite slăbi­ciu­nea făpturii sale pământești, ca­racterul efemer al exis­ten­­­­­­ței sale în această lume și, în ge­­neral, fra­gi­­­li­tatea, relativitatea, limitele și în­trea­ga sa ne­­volnicie. Pentru aceas­ta, boala și sufe­rin­ța sunt leacuri ale mân­­driei și prilej de sme­ri­re. Ele „sub­ția­ză simțirea pământeas­că a su­fle­tului”, adică îl scot din ali­pi­rea și îm­po­vărarea cu cele pămân­tești, ridicându‑l la o exis­ten­ță mai înaltă.
Astfel înțeleasă și trăită, boala nu-l mai zdrobește pe om sub povara acestui „trup al morții” în care-i este dat să vie­țu­iască (Rom. 7, 24), ci, dimpotrivă, îl în­toar­ce și-l apro­pie de Dumnezeu. ­„Dum­ne­zeu îngăduie boala nu ca să ne în­jo­seas­că – spune Sfântul Ioan Gură de Aur –, ci pentru a ne face mai buni, mai înțelepți și deplin supuși voii Sale, căci acestea sunt temeiurile mân­tuirii noastre”.