Omilii despre pocăinţă 2515

„Ştiind dar acestea, să nu deznădăjduim nici noi, dar nici să ne trândăvim. Amândouă sunt pierzătoare. Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se scoale, iar trândăvia îl culcă la pământ pe cel în picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile ce le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer; deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adâncul acela…Pavel a hulit, a prigonit, a ocărât; dar pentru că s-a sârguit şi nu a deznădăjduit, s-a ridicat şi a ajuns egal cu îngerii; Iuda a fost apostol; dar şi pentru că s-a trândăvit, a ajuns vânzător”

„-Crede-mă, părinte, a yis ea către el, că am petrecut şaptesprezece ani în acest pustiu, luptându-mă cu poftele mele nebuneşti ca şi cu nişte fiare slbatice… Dar eu îndată lăcrimam şi-mi loveam pieptul cu mâinile şi-mi aminteam de făgăduinţa pe care am făcut-o când am pleca în pustie. Mă duceam cu mintea la icoana Născătoarei de Dumnezeu, chezăşuitoarea mea, şi plângeam în faţa ei cerând să alunge gândurile mele cele rele, care atacau astfel nenorocitul meu suflet. După ce lăcrimam îndeajuns şi îmi băteam cu putere pieptul, vedeam o lumină care strălucea împrejurul meu. Şi din acea clipă, peste potopul meu de gânduri venea o linişte statornică.”