Recitarea Liturgică între Tradiţie şi Inovaţie ORT293-294

Nu puține sunt cazurile când fiecare dintre noi, participând în calitate de creştin la sfintele slujbe rânduite de Biserică, în special la Sfânta Liturghie, suntem plăcut impresionați de felul în care preotul declamă ecteniile sau rosteşte Evanghelia. Alteori ne impresionează claritatea expresiei verbomuzicale’ a ,,citirii Apostolului „de către un cântăreț fără înalte studii muzicale. Cel împreună rugător cu unul dintre aceştia mai sus amintiți este emoționat de aceste ,,grăiri muzicale” care înfrumusețează dramaturgia liturgică şi care ne conduc mai uşor pe calea ,,vorbirii” cu Dumnezeu, pe calea rugăciunii.Aceste ,,grăiri muzicale” nu sunt altceva decât expresii ale unui stil, ale unui idiom de cântare, pe care muzica bizantină l-a adoptat, individualizându-l, idiom numit recitativ liturgic sau cântare recitativă. Izvorâtă dintr-o mai veche dorință de aprofundare muzicală, lucrarea de față îşi propune o abordare metodologico-ştiinţifică a stilului de cântare recitativ, stil care este cel mai puțin vizat la ora actuală atât de programele de învățământ, cât şi de studiile muzicologice, în general de cercetătorii muzicii bizantine. Este cel puțin curios faptul că tocmai acest idiom de cântare este tratat în doar două ore de programele de învățământ ale seminariilor teologice şi ale facultăților de teologie ortodoxă (secția pastorală),
instituţii care ar trebui să pună accent pe recitativul liturgic, întrucât el este,, unealta” muzicală principală a preoților pe tot parcursul slujbelor. Mai exact, din punct de vedere muzical, în fiecare slujbă, de la ierurgii la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, preotul nu foloseşte alt stil de cântare decât recitativul liturgic.