Flacăra. Omul care mi-a aprins un foc în inimă 6006074

Incep să scriu aceste întâmplari cu sentimentul recumoștinței, slăvirii lui Dumnezeu și bucuriei. Iubirea lui Hristos pentru fapturile Iui este infinită. Domnul ne iubește mult. Nu ne uită. Vine lângă noi. Traiește în Biserica Lui. Devine hrană a noastră. Trimite îngeri păzitori, ne sădeşte în minte cugete sfinte, iar lângă noi, oameni de-ai Lui. Fiii lui iubiți, prietenii Lui aleși sunt sfinții. Din toate timpurile.

Despre un asemnea chip sfânt voi scrie gânduri pe care le-am adunat de-a lungul timpului. Gânduri care mi se învârt încontinuu prin minte, o răvășesc, dau aripi rugăciunii, pun untdelemn în sufletul care uneori pâlpâie să se stingă în fața crivățului acestei lumi. Voi relata evenimente care, atunci când mă gândesc la ele, îmi amintesc că Dumnezeu  m-a zidit pentru Rai și că patria mea este acolo, în cer, unde este Hristos.

Oamenii lui Hristos acest cer îl văd şi de el se bucură. Iar când te aproprii de ei îți dau ceva din strălucirea ochilor lor, care reflectă cerul. Îi vezi și îi crezi. Nu întrebi: „De ce?”. Spui doar: „De ce nu și eu? De ce n-am făcut-o atâta vreme? Unde am trăit? Unde trăiesc? Vreau și eu să urc, să vad, să ajung la Lumină!”.
Exact asta se întâmplă lângă ei: eşti luminat. Vrei să alergi, simți o dulce beție, te simți bogat, cinstit, bucuros, privilegiat. Dar simți și teamă şi multă responsabilitate. Sunt sigur că Flacăra nu-ți va provoca în inimă arsuri, ci doar luminare și călăuzire dumnezeiască. Fiindcă este Flacăra dragostei, Flacăra iubitoare. O Flacără pe care am aprins-o în inima Părintelui Iisus, încă din timpul când era copil. Şi strălucirea ei, deși are încept, nu are sfârşit. S-a unit cu Hristos. A devenit sobornicească, universală şi veşnică.